Toată ziua vorbim cu alți oameni, dar cele mai multe cuvinte le spunem în gând, nouă înșine. Ne comentăm hainele dimineața, ne reproșăm o frază spusă într-o ședință, ne facem planuri și apoi ne explicăm de ce n-o să iasă. Conversația asta merge aproape continuu și de cele mai multe ori nici n-o băgăm de seamă.

Contează însă mult cum sună. Cineva care își spune după fiecare greșeală „iar ai stricat tot” ajunge să încerce tot mai puține lucruri. Cineva care își spune „ai greșit, se întâmplă, data viitoare verifici înainte” merge mai departe fără să piardă o zi întreagă cu rușinea.

Vocea critică

Aproape, toată lumea are în minte o voce care judecă. Îți arată ce n-ai făcut, te compară cu colegul care a fost promovat sau cu prietena care pare să le facă pe toate, îți spune că mai bine aștepți până ai mai multă experiență. Pentru că o auzi de foarte mult timp, o iei drept realitate.

Dacă o asculți atent, de multe ori recunoști în ea vocea altcuiva. O replică a unui părinte, un profesor care te scotea la tablă ca să râdă clasa, un fost partener care îți spunea că exagerezi. Frazele acestea au rămas și s-au transformat, cu anii, în gânduri care par ale tale.

Mai există și o altă voce, mai liniștită, care știe când ai nevoie de odihnă, ce îți place și ce ai vrea de fapt de la viață. Pe ea o auzi greu atunci când ești pe fugă sau când mintea e plină de griji.

Regulile pe care nu le-ai ales

Fiecare familie are regulile ei nescrise. „Nu te plânge.” „Nu deranja.” „Ce o să zică lumea?” „Băieții nu plâng.” „Fetele cuminți nu ridică vocea.” Le înveți devreme, fără să ți le explice cineva, și le respecți mult timp după ce ai plecat de acasă.

Cu ele vin și rolurile: omul pe care se bazează toți, omul care nu are nevoie de nimic, omul care e mereu de acord ca să nu existe tensiuni. La început, rolurile acestea te ajută să fii acceptat sau acceptată. Mai târziu devin obositoare, pentru că trebuie să le joci și în zilele în care nu mai ai putere.

Când ai nevoie de confirmarea celorlalți

Un semn că vocea critică a câștigat teren este că nu mai ai încredere în propriile decizii. Întrebi trei prieteni înainte să-ți cumperi o geacă. Ceri părerea cuiva despre un mesaj de două rânduri. După o discuție importantă, analizezi fiecare reacție a celuilalt ca să vezi dacă te-a plăcut.

E firesc să-ți pese de ce cred oamenii apropiați. Devine greu atunci când starea ta de bine depinde aproape în întregime de aprobarea lor și o singură critică îți poate strica săptămâna.

Frica și dorința

O întrebare pe care o folosesc des în ședințele de coaching este: „Faci asta pentru că vrei sau pentru că ți-e teamă de ce s-ar întâmpla dacă n-ai face-o?”

Răspunsul spune multe. Un job păstrat din teama de necunoscut, o relație continuată din frica de singurătate, un „da” spus ca să nu se supere cineva. Fiecare decizie de felul acesta pare mică, dar, adunate, ele decid cum arată viața ta peste câțiva ani.

Imperfecțiunile și trecutul

Vocea critică are o idee fixă: că trebuie să fii altfel ca să meriți să fii iubit sau iubită. Mai calm, mai sigur pe tine, mai de succes. Până atunci, spune ea, e mai bine să-ți ascunzi părțile care nu-ți plac.

În realitate, oamenii se apropie mai ușor de cineva care poate spune „nu știu”, „mi-e greu” sau „am greșit” decât de cineva care pare că are totul sub control.

La fel e și cu trecutul. O despărțire, un eșec la serviciu, cuvinte grele de la cineva important. Nu le poți șterge. Poți încerca să te uiți la ele cu mai multă înțelegere față de omul care erai atunci și care a făcut ce a putut cu ce știa în acel moment.

De unde începi

Începe prin a observa. Nu e nevoie să te contrazici sau să înlocuiești fiecare gând negativ cu unul pozitiv. E suficient să remarci, de câteva ori pe zi, ce îți spui.

Când un gând te doare, întreabă-te a cui voce sună. Uneori răspunsul vine imediat, iar gândul își pierde din greutate.

Fă-ți zilnic câteva minute fără telefon și fără zgomot. O plimbare, o cafea la fereastră, câteva rânduri într-un caiet. Acolo începi să auzi și cealaltă voce.

Exercițiu

Seara, scrie o frază pe care ți-ai spus-o azi despre tine. Sub ea, scrie ce i-ai spune unui prieten bun care ar fi avut aceeași zi. Compară cele două fraze.

Multe dintre aceste tipare se schimbă cu răbdare și cu timp. Unora le ajunge să le observe. Alții preferă să lucreze cu cineva care să-i ajute să le vadă mai repede și să nu renunțe după prima săptămână. Pentru ei există coachingul: un spațiu în care vorbim fără grabă și fără judecăți despre ce îți spui în gând, de unde vin aceste gânduri și ce alegi să faci mai departe.

Despre mine

Mă numesc Alina Monica Bîrnea și lucrez ca coach de dezvoltare personală. Lucrez cu femei și bărbați care simt că s-au îndepărtat de ei înșiși: oameni care se critică prea aspru, care spun „da” când ar vrea să spună „nu” sau care au grijă de toată lumea și uită de propriile nevoi. Scriu și romane, iar interesul pentru felul în care oamenii își spun propria poveste se regăsește în ambele meserii.

„Dialogurile pe care nu le aude nimeni” este seria mea de articole despre aceste conversații interioare. Dacă te-ai regăsit în ceea ce ai citit, îmi poți scrie la alinamonicabirnea@gmail.com sau poți programa o primă discuție din pagina de contact. Vorbim despre ce trăiești acum și vedem împreună dacă procesul de coaching ți se potrivește.