Există cărți pe care le citești, și există cărți care te citesc ele pe tine. “Fețele orașului cu salcâmi” face parte din a doua categorie. Am închis-o cu senzația aceea rară că am fost martor la ceva intim, aproape confesional, ca și cum cineva ar fi aprins o lumină blândă în colțurile din mine pe care le evitam.

Nu este o poveste despre orașe, ci despre fețele noastre — cele pe care le arătăm și cele pe care le ascundem. Bucureștiul și Palermo nu sunt decoruri, ci oglinzi. Le vezi frumoase, vibrante, pline de culoare, și totuși simți că sub fiecare stradă, sub fiecare salcâm, pulsează o durere tăcută, o întrebare nerostită, o identitate care încearcă să se așeze.

Citind, m-am trezit într-un dans între aparență și adevăr. Orașul strălucește, dar oamenii… oamenii poartă în ei continente întregi de emoții. Autoarea are darul de a le atinge fără să le explice, fără să le forțeze ..  doar le lasă să respire.

A fost o revelație să descopăr cât de mult ne construim viețile din gesturi mici, din tăceri, din roluri pe care le jucăm fără să ne dăm seama. Cartea m-a făcut să mă întreb: câte dintre fețele mele sunt ale mele și câte sunt doar măști învățate.

Și poate cel mai puternic lucru pe care l-am simțit a fost această idee: frumusețea nu anulează durerea, iar durerea nu anulează frumusețea. Ele coexistă. Se țin de mână. Se transformă una pe cealaltă.

Stilul cinematografic, aproape ritualic, m-a făcut să citesc încet, cu pauze, ca și cum fiecare pagină cerea un moment de respirație. Nu am simțit că parcurg o carte, ci că trec printr-un portal interior.

Recomand cartea “Fețele orașului cu salcâmi” nu pentru că este „frumoasă” — deși este. O recomand pentru că te obligă să te vezi. Pentru că îți amintește că sub fiecare zâmbet există o poveste, sub fiecare oraș există o inimă, iar sub fiecare om există o lume care merită ascultată.

Este genul de lectură care nu se termină odată cu ultima pagină. Rămâne. Lucrează în tine. Te schimbă în tăcere.

Guest Writer:  Lucian Cazac