Ani de zile am crezut că o cunosc. Eram una lângă alta în toate — în zilele bune, dar mai ales în cele în care îți vine să îți strângi lumea în pumni să nu se prăbușească. Ea era adesea îmbufnată, retrasă în colțul ei de tăcere, nervoasă adesea, dar n-am iubit-o niciodată mai puțin pentru asta. Știam că acolo, în spatele privirilor apăsate și nervozității exacerbate uneori exista o lume întreagă pe care n-o lăsa pe nimeni să o atingă.

Viața ne-a aruncat când împreună, când la distanță. Drumurile noastre s-au depărtat și s-au apropiat ca două țărmuri care se regăsesc mereu după furtună. Dar niciodată, nici măcar o singură clipă, n-am avut îndoiala că nu suntem acolo una pentru cealaltă. E un tip de legătură care nu se rupe, chiar dacă se întinde.

Apoi… cartea ei.

Cartea asta care mi-a apărut ca un copil al tăcerilor ei. Și când am citit ultima frază, am simțit cum mi se aprind degetele să scriu ceva. Am înțeles că s-a întâmplat ceva frumos. Ceva bun. Ceva ce ani de zile nici ea n-a știut să pună în cuvinte.

A fost ca pârâul acela timid care, după ce se tot lovește de pietre, se aruncă într-un râu, devine fluviu și prinde curaj să se lase dus fără frică în cascadă.

Ca o descătușare a feminității, mocnită sub straturi groase de prudență, de rușine, de “nu e momentul”. Și toate lacătele alea grele, pe care le-a purtat ca să închidă toate armurile, au început să cedeze. Unul câte unul. Până când s-a deschis, în sfârșit, ușa către cine este ea de fapt.

Cartea asta e dovada că poți să stai ani lângă un om și totuși să-l descoperi din nou într-o după-amiază, într-un paragraf, într-o propoziție care îți răsucește sufletul.

Și adevărul e că mă simt norocoasă.
Pentru că am fost acolo înainte de toate.
Și sunt aici și acum — când ea, în sfârșit, s-a scris pe sine.
❤️
Semnat: Iuliana Amariei