Lipsa de sens nu vine peste noapte.
Apare încet, în momentele când trăiești pe pilot automat.
Când faci tot ce „trebuie”, dar nu mai știi de ce.
Când oboseala nu e fizică, ci o greutate în piept,
ca și cum viața ți-a rămas cu un pas în urmă.

De obicei, apare atunci când trăiești prea mult pentru a corespunde și prea puțin pentru a simți.
Când deciziile vin din frică, nu din convingere.
Când alergi după rezultate, dar uiți să te întrebi dacă direcția în care mergi te mai reprezintă.
Așa se instalează golul — tăcut, dar persistent.

Lipsa de sens nu doare la început, dar corodează în timp.
Îți fură motivația, îți stinge curiozitatea,
până și lucrurile care altădată te bucurau devin neutre.
Apoi apare anxietatea, pentru că mintea are nevoie de un scop.
Când nu-l mai găsește, începe să se teamă.

Transformarea începe în clipa în care nu mai cauți un sens general,
ci unul personal.
Nu „care e sensul vieții?”, ci „ce anume dă sens vieții mele, azi?”.
Uneori răspunsul e mic: un gest, un om, o idee, o contribuție.
Dar de acolo începe reconstrucția.
Sensul nu se descoperă — se trăiește.

Lipsa de sens e un semnal de trezire.
Te oprește, te goleşte, și te forțează să alegi din nou.
Nu e o prăbușire, ci o resetare a direcției.
Pentru că omul care învață să-și dea singur un sens
nu mai trăiește din inerție — trăiește din conștiență.

 „Cei care au un de ce pentru care să trăiască pot suporta aproape orice cum.”
— Viktor E. Frankl

Call to action
Transformă golul în direcție. Începe azi să construiești sensul tău.
Dacă simți că e timpul să-ți reconstruiești direcția cu sens și claritate, hai să începem împreună.