Poate nu noi, ci îngerii noștri se îndrăgostesc. În clipa în care privirile noastre s-au atins, ca doi cărbuni încinși s-au recunoscut. Intensitatea a făcut recunoașterea prea brutală, iar oglindirea prea temătoare ca să poată menține scânteia. În acea apropiere, aripile lor s-au mișcat una spre cealaltă, una albă și cealaltă neagră, iar contrariile au uitat pentru o clipă că se exclud. Noi am simțit doar ecoul, o atingere caldă, aproape imperceptibilă, ca un fior care a trecut prin inimă și a rămas acolo, într-o tăcere ce ardea blând.

Iubirea asta nu ne aparține. Noi nu am știut ce să facem cu ea. A rămas suspendată între noi, ca o lumină care nu a găsit încă forma potrivită să ardă fără să doară. Poate tocmai de aceea îngerii noștri se iubesc așa cum noi ne-am ascuns între dorință și pierderea de a ne susține, rămânând suspendați.

Ei ne veghează dincolo de alegeri, acolo unde drumurile se despart fără zgomot. Când ne rătăcim printre anotimpuri, ei ne găsesc în tăcere. Primăvara ne șoptesc prin vântul blând că începuturile nu mor niciodată. În fiecare floare care înflorește fragil, ca amintirile făcute cu noi, lasă semne tăcute că viața știe să reînceapă.

Vara, inimile se lasă atinse de soare. Sclipesc deschise, căutând să-și întâlnească pentru o clipă privirea. În valurile fierbinți ale zilelor, gândurile se lovesc între ele cu precizia și încăpățânarea unui berbec, încercând să desfacă marea din interiorul nostru. O furtună tăcută aduce limpezirea, o luptă mică, personală, între ceea ce simțim și ce îndrăznim să arătăm.

Toamna plâng pentru noi, lacrimi de cristal care devin ploaie peste frunzele ruginii ce cad, adunându-se sub pașii noștri, desenând chipuri și semne subtile, ca și cum ar pregăti în tăcere calea pe care urmează să mergem. Iarna, privirile lor se caută printre mulțimea de fulgi de gheață, două scântei care refuză să se stingă în frig.

Există absențe care nu înțeleg calendare. Nu contează câți ani trec; unele legături rămân vii, dincolo de timp. Oricât de mare ar fi distanța, oricât de adâncă evitarea, oricât de surdă și abisală tăcerea, ei, îngerii, ne țin universul interior întreg. Ne arată că fiecare dintre noi trăiește un pic în celălalt, iar descoperirea vine în moduri pe care nu le știam niciunul.

În felul în care zâmbim. În gesturile repetate fără să ne dăm seama. În puterea care apare atunci când ne gândim cum ar fi făcut celălalt. În acele clipe tăcute, îngerii noștri ne ating prin gând, prin vis, printr-un semn pe care doar sufletul îl recunoaște. Ei știu mai bine decât noi că iubirea nu se pierde, ci se transformă în lumină.

Și poate moartea nu e decât momentul în care ei se regăsesc complet, iar noi ne risipim ușor în brațele lor, ca două reflexii care în sfârșit încetează să se mai teamă de lumină.