„Unii oameni se întâlnesc doar ca să se recunoască o dată, apoi să se caute o viață întreagă.”

Uneori ne întâlnim destinul chiar pe drumul pe care l-am luat ca să ne ferim de el. E felul vieții de a ne pune în sincron cu ceea ce avem de trăit, de a ne arăta oglinzile, dorințele și fricile. Așa am ajuns acolo — nu căutându-te, ci fugind de tot ce semăna cu tine.

Nu ne-a spus nimeni bun venit în haos. Nimeni nu ne-a pregătit pentru iubirea care nu promite siguranță, ci te aruncă direct în golul dintre ce ești și ce devii. E locul unde te lași purtat fără busolă, ghidat doar de o presimțire, de o flacără mică ce te cheamă, chiar dacă știi că va durea.

Bine ai venit, mi-am spus, în lumea în care te îndrăgostești nebunește și descoperi că iubirea nu e liniște, ci un labirint viu. Un carusel de emoții care te ridică, te răstoarnă și te schimbă până când nu mai știi dacă râzi sau plângi.

N-am cerut nimic din ce nu puteai să oferi. Nici n-am promis ceea ce nu puteam fi. Știu cum ne sunt privirile — acele momente suspendate în care timpul se oprea, ca un cadru static în care existam doar noi. Între noi, tăcerea devenea limbaj, iar din absențe se năștea o frică fină, întinsă peste tot ca o umbră. De ea se agățau gânduri suspendate nefiresc, mișcându-se tăcut, ca și cum ar fi conspirat împotriva liniștii dintre noi.

Am fost a ta o bucată de vreme, atât cât ne-a fost permis. O parte din tine a rămas în mine, iar o parte din mine ai luat-o cu tine, chiar dacă nu ți-ai dat seama atunci.

Când ai plecat, era ca și cum știai drumul. Am privit clipa cum se închide, fără să mă opun — nici n-aș fi avut la ce, neavând așteptări. Nu îmi făcusem proiecții, nu îți cerusem scenarii. Ceea ce am oglindit împreună și n-am rostit diferit a fost mai puternic și mai brutal decât orice promisiune. Acolo s-a născut conflictul dintre dorință și frică, iar noi am preferat să fim puternici, în felul acela tăcut în care forța nu mai salvează, ci doar amână. Ne-am desprins sub două forme diferite, care se întâlnesc doar din când în când, așa cum fac aștrii, când destinul le îngăduie să se atingă o clipă, înainte să se piardă din nou în tăcerea cerului.

Nu ai plecat singur. Ai luat cu tine priviri și gesturi, le ții captive în tăcerea din zidurile tale, din care ți-ai făcut fortăreață. Zidurile tale nu sunt un adăpost, sunt o apărare. De emoții, de iubire, de nebunia aceea frumoasă care te face să rămâi, chiar și atunci când provoacă.

Știu că ai simțit, chiar dacă nu vei recunoaște. Poate doar pentru o clipă, dar ai simțit cum iubirea îți clatină ordinea prin felul ei de a fi, asumată. Știu că undeva, ceva din noi trăiește și în tine: urme pe care cauți să le ascunzi, dar ele nu dispar. Se aprind uneori în gesturi ce par desprinse din cioburile oglinzii noastre, în locuri pe unde pașii noștri au lăsat o amintire.
Ne clădim drumuri mai departe, purtându-ne în tăcere, ca pe un secret ce nu se uită. Undeva, existând printre liniile vieții trasate ordonat, se mai desenează încă o cale spre noi — una pe care o eviți instinctiv, dintr-o teamă copilărească.
Poate nu ne vom mai întâlni niciodată. Dar eu știu — și tu știi — că am fost acolo. În acel loc fără busolă, unde iubirea a îndrăznit pentru o clipă să existe. Frica ne-a învins. Și noi am tăcut, totuși iubind.